Reabilitarea consumatorilor de droguri

Organizarea sistemului de asistenţă adresat persoanelor dependente de droguri reprezintă o combinaţie de intervenţii terapeutice, sub forma unui continuum, acoperind tot spectrul de servicii (centre, programe, servicii, tipuri de asistenţă…) disponibile pentru consumatorul de substante psiho-active în concordanţă cu nevoile acestuia şi într-o perioadă de timp dată; ca şi totalitatea serviciilor oferite subsecvent pe parcursul evoluţiei tulburării datorate consumului. Fiecare componentă este considerată extrem de importantă pentru integralitatea şi operaţionalitatea sistemului de asistenţă, cu toate că acestea nu au o importanţă/valoarea terapeutică similară şi rareori se regăsesc în totalitate, în timp sau într-un anumit loc.

Sistemul de asistenţă a consumatorilor de substante psiho-active include cîteva componente sau arii de intervenţie, aflate în legătură cu stadiile distincte ale adicţiei, cum ar fi cazul urgenţelor sau necesităţii asistenţei imediate, tratamentul şi asistenţa dependenţei în sine sau reintegrarea socială. În toate cazurile, intervenţiile terapeutice se desfăşoară într-o anumită unitate, integrată operaţional cu alte unităţi în care se desfăşoară intervenţii generale, de specialitate şi specifice, posibil şi cu serviciile sociale sau comunitare. Important este ca procesul de tratament să se desfăşoare conform urmatoarelor trei etape :  

Dezintoxicarea: etapa de stabilizare

Dezintoxicarea constituie etapa iniţială a tratamentului medicamentos. Aceste programe asigură procesul de dezintoxicare a consumatorului de substante psiho-active sub observarea specialistului medic. Persoanele dependente de substanţe psiho-active vor întîmpina greutăţi in cazul întreruperii consumului de droguri şi vor necesita asistenţă medicală (dezintoxicare). Sindromul de abstinenţă care se manifestă  la întreruperea consumului adictiv poate fi diferit în dependenţă de tipul drogului consumat. Caracteristicile de bază însă sunt: necesitatea şi dorinţa patologică de a continua consumul de droguri, neliniste, irascibilitare, insomnie, disfuncţii de atenţie. Scopul de bază al procesului de dezintoxicare îl constituie abstinenţa provocată într-un mod sigur şi confortabil. Dezintoxiarea nu reprezintă o metodă de reabilitare de dependenţa de droguri şi rareori este eficientă în ajutorul beneficiarului de a nu mai consuma droguri un timp îndelungat. Este corect să considerăm dezintoxicarea drept etapa iniţială a programului de tratament/reabilitare, orientate spre  abstinenţă şi însănătoşire.
Reabilitarea: etapa de prevenire a recăderilor (recidivelor)
Reabilitarea, adică etapa de asistenţă orientată asupra prevenirii recăderilor/recidivelor, adresează necesităţile persoanelor care au finisat etapa de dezintoxicare sau care ramîn a fi dependente dar nu manifestă simptome evidente de abstinenţă ce necesită dezintoxicare. Programele de prevenire a recăderilor sunt menite să schimbe comportamentul persoanei în scopul controlului necestităţii de a continua consumul de substanţe psiho-active. La această etapă pot fi utilizate atît  măsuri psiho-sociale, cît şi farmacologice. În contexul prezentului document ne vom referi în special la măsurile psiho-sociale.
Problemele legate de consumul de substanţe definesc o gamă largă de comportamente şi atitudini. În viaţa fiecărui consumator substanţa are cel puţin un rol; ade­sea ea reprezintă principalul mijloc de a face faţă unor situaţii dificile. Unii con­sumatori aleg să vadă şi reversul monedei (efectele negative) chiar din perioada de iniţiere a consumului, alţii abia după ani de zile; unii consumatori pot dezvolta rapid dependenţa la substanţă, alţii pot consuma abuziv toată viaţa fără a fi dependenţi din punct de vedere medical Per ansamblu, concepţia modernă asupra dependenţelor defineşte existenţa unui continuum pentru consumul de substanţe.

Comportamentul de consum este frecvent supus unor procese de schimbare -spontane sau ca urmare a unor intervenţii specializate. Prochaska şi Di Clemente (1983) au formulat un model transteoretic al schimbării (fundamentat pe 18 teorii distintincte privind procesul schimbării) cunoscut sub denumirea de Ciclul Schimbării. Acesta face referire atât la schimbarea care are loc în absenta contractului cu un terapeut, cât şi la schimbarea asistată de un profesionist.

Stadiile ciclului schimbării (după Prochaska şi Di Clemente):  

  • Stadiul precontemplativ defineşte „luna de miere” a adicţiei când doar efectele plăcute ale comportamentului sunt luate în considerare», in timp ce con­secinţele neplăcute sunt complet ignorate. În această etapă consumatorul ia în considerare posibilitatea schimbării.
  • Stadiul contemplativ este etapa în care persoana începe să fie conştientă şi de efectele negative, neplăcute ale comportamentului, să fie îngrijorată şi să ia în considerare posibilitatea schimbării, dar este ambivalentă şi nesigură în raport cuschimbarea.
  • Stadiul deciziei/pregătirii. Schimbarea începe să fie văzută ca o necesitate, deoarece consumatorul resimte din ce în ce mai dureros efectele neplăcute. El plani­fică să realizeze schimbarea în viitorul apropiat, dar încă nu e hotărât asupra a ceea ce are de făcut în continuare.
  • Stadiul acţiunii începe atunci când persoana face paşi concreţi spre realizarea schimbării, dar aceştia sunt deocamdată instabili.
  • Stadiul menţineriiClientul şi-a atins obiectivul propus – ca de exemplu în­cetarea completă a comportamentului indezirabil – şi se concentrează acum pe menţinerea noilor comportamente însuşite.
  • Stadiul recăderii. Clientul experimentează recurenţa simptomelor şi, în faţa consecinţelor acestora, decide ce are de făcut în continuare. Opţiunile pot fi: reluarea tratamentului, a programului de recuperare sau. dimpotrivă, reluarea consumului.

Persoanele cu tulburări legate de consumul de substanţe sau alt comportamet adictiv au cel mai adesea o evoluţie circulară, parcurgând în mod repetat ciclul schimbării. De exemplu, un consumator de droguri aflat în faza de precontemplare ignoră efectale negative ale consumului, concentrându-se pe efectele plăcute. După un timp, per­soana poate începe să devină tot mai conştientă şi îngrijorată de efectele negative (senzaţia de mahmureală, greaţa, durerile de stomac, dificultăţile financiare, deteri­orarea relaţiei cu partenerul etc.) intrând în faza de contemplare, de unde – spontan sau ca urmare a intervenţiei terapeutice – se îndreaptă mai departe spre luarea unei decizii, de exemplu micşorarea cantităţii de drog consumate şi diminuarea frecven­ţei consumului – stadiul deciziei. Ulterior, persoana poate reveni asupra deciziei şi renunţa la obiectivul de schimbare (se întoarce în stadiul de contemplare) sau poate avansa în ciclul schimbării şi concepe un plan concret de schimbare, pe care îl poate pune mai târziu în acţiune – cere ajutorul de specialitate, spune familiei despre decizie, cere suport prietenilor, aruncă drogul etc. (stadiul acţiunii). Odată schimbat comportamentul de consum – atinge abstinenţa sau consumă controlat -clientul poate menţine schimbarea sau alege să reia consumul (stadiul menţinerii, respectiv al recăderii).

Majoritatea persoanelor care se angajează în schimbarea comportamentului (de consum) revin cel puţin o dată la un stadiu anterior în ciclul schimbării. După recădere, consumatorul poate decide să reintre în oricare dintre stadii, inclusiv în precontemplare, deşi sunt autori care consideră că, odată ce clien­tul a început să contemple, el nu mai revine în stadiul de precontemplare şi de aceea plasează acest stadiu în afara cercului. Majoritatea consumatorilor de substanţe parcurg de mai multe ori acest ciclu, până la obţinerea recuperării.

Terapeutul poate facilita parcurgerea de către client a etapelor ciclului schimbării prin folosirea unor tehnici de creştere şi susţinere a motivaţiei precum Interviul motivaţional.

Prevenirea Recăderilor reprezintă un set complex de intervenţii care combină psihoeducaţia şi intervenţia terapeutică – predominant de tip cognitiv-comportamental destinat consumatorilor aflaţi în faza de menţinere a ciclului schimbării.

Modelul prevenirii recăderilor prezintă dintr-o perspectivă mai optimistă obser­vaţia (descurajantă pentru unii) că majoritatea consumatorilor problematici de sub­stanţe recad. Astfel, recăderea nu este sfârşitul drumului, ci doar o nouă etapă în călătoria pe care consumatorul de substanţe o are de parcurs pentru a ajunge la recuperarea totală. Consumatorii care recad nu se întorc în poziţia zero, în acelaşi loc de unde au plecat în ciclul schimbării. Experienţa contemplării, a deciziei, a acţiunii şi menţinerii pe o perioadă mai lungă sau mai scurtă a schimbării a produs o serie de modificări la nivel comportamental şi cognitiv. Clientul a adunat o serie de cunoştinţe despre propriul său comportament, despre abilităţile pe care le posedă şi despre situaţiile cu cel mai mare risc. De aceea, reluarea ciclului schimbării nu se aseamănă cu o mişcare circulară, ci mai degrabă cu înscrierea pe panta ascenden­tă a unei spirale.

Acceptarea recăderii ca o parte integrantă (şi naturală) a procesului schim­bării a condus şi spre o modificare a obiectivelor şi criteriilor de succes ale trata­mentului; scăderea numărului, a frecvenţei recăderilor şi a intensităţii acestora în ter­meni de durată şi cantitate de substanţă consumată sunt obiective dezirabile şi acceptabile. în plus, viziunea conform căreia recăderea este un proces, o etapă şi nu unmarker punctual al eşecului are, în programele de prevenirea recăderilor, o impor­tanţă terapeutică. Astfel, recăderea începe înainte de reluarea propriu-zisă a consumului de substanţă ulterior unei perioade de absti­nenţă şi continuă după primul act de consum. Recunoaşterea la timp a semnelor apariţiei unei recăderi permite consumatorului să instituie strate­gii de a face faţă (coping), strategii învăţate şi repetate împreună cu terapeutul şi colegii de grup şi în mediul de viaţă al clientului (sub forma temelor pentru acasă).

Clienţii sunt invitaţi să adopte următoarea viziune asupra recăderilor: un episod de consum nu reprezintă eşecul încercărilor lor, ci o oportunitate de învăţare, un pas înainte pe spirala schimbării.  

Asistenţă post reabilitare

Mai multe programe de asistenţă structurată a persoanelor dependente de substante psiho-active identifică perioade de asistenţă mai puţin intensă la finele procesului de reabilitare, numită asistenţă post reabilitare. Această asistenţă cuprinde perioada de la o luna pină la cîteva luni sau chiar mai mult după finisarea tratamentului sau a asistenţei de bază şi este bazată pe intenţia de a oferi beneficiarului suport la nivelul necesar de păstrare a rezultatelor obţinute în perioada tratamentului sau a reabilitării ca atare. Se propune participarea în cadrul grupurilor de suport reciproc şi autosuport, consiliere in privinţa angajarii în cîmpul muncii, instrurrii şi profesionalizării. Evaluarea acestui tip de asistenţă permite să conchidem că acesta joacă un rol important in finalizarea procesului de reabilitare.
Share to Google Buzz
Share to Google Plus
Share to LiveJournal
Share to MyWorld
Share to Odnoklassniki

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.